Ce părere aveți despre fluturași? Vă plac? Sigur că da. Sunt niște vietăți încântătoare. Cu aripile frumos colorate, gingași și jucăuși, fluturii sunt vedetele grădinilor, luncilor și câmpiilor. Dar despre flori? Păsări? Animale? Ce ziceți? Nu-i așa că sunt fascinante?
Pe o pajiște înflorită de la țară viața era o feerie. Adică era minunată. Mii de insecte bâzâiau fără încetare, soarele strălucea vesel pe cer, iar florile gângureau fericite în adierea ușoară a vântului. Din când în când vreun căluț sau văcuță în căutare de iarbă proaspătă deranjau liniștea locuitorilor pajiștii, dar asta se întâmpla foarte rar. Pajiștea era destul de departe de sat și cei mai mulți săteni își lăsau animalele la păscut doar în locuri apropiate de casele oamenilor.
Familiile de flori erau foarte apropiate și se înțelegeau foarte bine. Nu existau certuri sau discuții între ele. Își cunoșteau fiecare bine locul: levănțica era cel mai frumos mirositoare, volbura cea mai jucăușă, cei trei frați pătați cei mai familiști, scaietele cel mai nesuferit, macul cel mai sensibil, gălbeneaua cea mai serioasă, iar mușețelul cel mai “bun de ceai”.
Cum florile au rădăcini în pământ, ele nu se pot vizita una pe cealaltă așa cum o fac oamenii. De aceea au nevoie de vânt, care le poartă ușurel mesajele. Sau de insecte, un fel de poștași ai pajiștii. Cum vântul e destul de zăpăcit și își schimbă repede direcția rătăcind mesajele, insectele rămân cei mai de bază purtători de conversații între flori.
La început Mușețel era destul de morocănos și părea deranjat de vizitele insectelor mesager. Când voia să doarmă apărea o insectă, când voia să mănânce apărea altă insectă, când voia să mediteze cu ochii în soare, apărea din nou altă insectă. Însă cu timpul una dintre ele i-a devenit foarte dragă. Fluturașul Albăstrel.
Albăstrel era foarte educat. Înainte să aterizeze pe orice floare cu piciorușele lui minuscule, dădea mai întâi un ocol să vađă dacă nu cumva floarea este ocupată. Nu voia să fie un musafir nepoftit. Probabil de aceea lui Mușețel cel morocănos fluturașul nostru îi era foarte drag. Dar și Albăstrel îl plăcea pe Mușețel. Mușețel știa foarte multe lucruri, despre plante, animale, oameni și planete. Era un fel de filozof al pajiștii.
Dar într-o bună zi Albăstrel nu l-a mai vizitat pe Mușețel. Oare ce se întâmplase? E adevărat ca avuseseră în ajun o discuție în contradictoriu, dar nu era prima oară și nu era un motiv serios. Văzuseră o dâră de nor pe cer, iar Mușețel era convins că este o pasăre măiastră, iar Albăstrel credea că este un nor umblător (era de fapt urma unui avion, dar niciunul nu cunoștea acest lucru).
Și cum vă spuneam, vizitele lui Albăstrel s-au încheiat. Mușețel era din ce în ce mai îngrijorat. Oare atât de tare să se fii supărat Albăstrel? Ce se va face el fără prietenul lui? Toate celelalte insecte erau prea gălăgioase și lipsite de educație.
Pe pajiștea înflorită veni a doua zi la plimbare un băiețel care purta la subraț o carte mare și frumos colorată. Era un mic cercetător și strângea date pentru viitoarea lui carte de natură pentru copii. Nu a trecut mult și l-a observat pe Mușețel. Micuța floare era atât de tristă încât petalele începuseră să îi cadă, deși încă nu era toamnă. Curios de acest lucru, băiețel s-a apropiat de el și l-a întrebat:
„Ce s-a întâmplat cu tine? De ce plângi?”
„L-am pierdut pe prietenul meu, fluturașul Albăstrel!”
„Te ajut eu să îl găsești! Când l-ai văzut ultima dată?”
„Ieri după-masă! A plecat de la mine înspre prietena mea Levănțică, avea un mesaj important de livrat.”
„Bine, fii liniștit, îl caut eu. Nu mai fi trist!”
Și băiețelul a plecat spre Levănțică. Acolo a aflat că fluturașul zburase spre Volbură, iar apoi spre Mac. Dar acolo ceva s-a întâmplat, pentru că Macul nu îl văzuse pe Albăstrel. Întrebând și păsările pajiștii, o potârniche i-a ciripit că un copilaș din sat îl prinsese pe Albăstrel într-un borcan, luându-l cu el.
Ancheta a continuat apoi în sat. Din poartă în poartă, băiețelul nostru nu s-a lăsat până când nu l-a găsit pe Albăstrel. O pisică mai isteață i-a spus unde locuiește copilașul buclucaș.
„De ce l-ai prins în borcan pe fluturaș?” l-a întrebat el pe copilaș.
„Mi-a plăcut mult de el. E așa frumos! Am vrut să îl iau acasă la mine, să mă uit mereu la aripile lui colorate.”
„Da, este un fluture frumos. Dar prietenii lui de pe câmp sunt îngrijorați de absența lui. Le este dor de el. Și dacă te uiți cu atenție la fluturaș, și el este foarte trist. Aripile îi sunt lăsate la pământ.”
„Nu m-am gândit la ce spui, mie doar mi-a plăcut și l-am luat cu mine. Dar ai dreptate. Îl voi elibera.”
„Așa să faci. Locul lui este în libertate, lângă cei asemeni lui. Dacă vrei să îl mai vezi, câmpul te așteaptă oricând. Este un loc plin de minunății!”
Albăstrel a fost eliberat și a zburat fericit spre casa lui. Nu știa foarte bine ce s-a întâmplat, dar era fericit să fie liber din nou. Să simtă vântul în aripioare și să audă sunetul atât de iubit al pajiștii.
„Albăstrel, fluturaș zăpăcit, unde ai fost până acum?” îl întreabă Mușețel morocănos.
„Nu o să îți vină să crezi ce mi s-a întâmplat! Am fost capturat, dar un băiețel m-a salvat. Avea o carte mare la subraț.”
„Înseamnă că s-a ținut de promisiune! Mă bucur că există și oameni care protejează natura și care înțeleg că toate vietățile sunt importante!”
„Cine era, Mușețel? Îl cunoști?”
„Sigur că îl cunosc. Vino, o să îți povestesc tot!”
Și așa a apărut Legenda Băiatului cu Cartea la Subraț, ocrotitorul naturii. Toți de pe pajiște își aminteau cu drag de el și despre iubirea lui fața de natură.