Cei trei nepoți sunt foarte nerăbdători să afle legenda dihorului. Oare ce ar fi de spus despre acest animal misterios? Căci nici unul dintre ei nu văzuse cu adevărat un dihor.
– Așa, dragii mei, începu bunicul. Înainte să vă spun Legenda Dihorului, aș vrea să știu ce îmi puteți spune voi despre acest animal.
– E simplu, e un animal mic și prădător! spune Mihai. Aaa, și mai e și nocturn!
– Nocturn? Cum adică? întreabă Diana.
– Asta înseamnă că vânează în timpul nopții! La fel ca vulpea și ca lupul! Iar ziua doarme!
– Aaa, am înțeles. Deci de-asta nu am văzut niciodată un dihor, pentru că ziua doarme!
– Da, și pentru că trăiește în pădure, Diana!
– Eu mai știu și că, din cele mai vechi timpuri, unii dihori au fost domesticiți. Ei pot fi niște animale de companie iubitoare, și, în plus, apără gospodăriile de șoareci și șobolani.
– Așa este, copii. Aveți cu toții dreptate. Și acum, că știm deja atât de multe despre dihor, să începem și povestea noastră.
A fost o data ca niciodată un om gospodar. Și, ca orice om gospodar, avea o gospodărie. În curtea lui erau foarte multe animale și păsări: capre, oi, cai, porci, vaci, gâște, rațe, găini și porumbei. De dimineața până seara trudea, fericit însă că toate erau cu spor. Însă, omul nostru avea și o mare supărare. Din când în când, îi dispărea ba o găină, ba o gâscă, ba o rață, și așa mai departe. Nepoftitul musafir venea in toiul nopții, se ospăta pe cinste, și nu lăsa în urma lui decât o urmă de pene. Așadar, acest gospodar nu iubea deloc dihorii. Din contră, le-ar fi pus pielea in băț. Toată ograda lui era plină de capcane pentru dihori. Însă, viața ne oferă de multe ori surprize neprevăzute. Și așa ceva avea să se întâmple și acum.
Într-o bună zi, omul nostru merse în pădure să culeagă vreascuri pentru foc. Și, cum mergea el așa preocupat, cu mintea socotind câte hectare de grâu și de porumb să cultive, cu brațele pline de lemne si lemnișoare, nu fuse atent când, aproape de malul râului, se împiedică de o buturuga, și… bâldâbâc direct în apa. Râul mare, învolburat, iar el nu știa să înoate. Ce să mai, era în mare pericol.
“Ajutor! Ajutor!” striga el, luptându-se cu apa ca să rămână la suprafață. Dar nici un alt om nu era prin pădure și nu îl putea ajuta. Însă, aproape de râu, își făcuse vizuina un dihor. Și nu orice fel de dihor, ci unul care fusese domesticit, și care înțelegea vorba omenească chiar foarte bine. El trăise vreme de ani buni în casa unui bun profesor. Însă, atunci când acesta a îmbătrânit și nu a putut să mai aibă grijă de el, hotărâse să se întoarcă in pădure, la vizuina copilăriei sale.
Auzind dihorul strigatul de ajutor, ieși tiptil din vizuina unde trăgea un pui de somn. Imediat și-a dat seama că trebuia să acționeze, nu mai era timp de pierdut. Repede-repejor, propti cu lăbuțele din față o buturugă, pe care o aruncă in apă. Și apoi, dând rapid din piciorușe, împinse colacul de salvare către om, care se și agăță de el.
– Colac de salvare? Cum așa? Întreabă Mihai.
– Buturuga, Mihai! Lemnele plutesc pe apă! Îi răspunde Maria.
– Aha! Deci dihorul a fost un fel de salvamar!
– Da Mihai, dihorii sunt și înotători foarte buni! îl lămurește bunicul.
Omului nostru nu-i venea să creadă un dihor l-a salvat. “Mulțumesc, mulțumesc tare mult!” îi tot spunea. Ajuns în siguranță la mal, a îmbrățișat dihorul și l-a mângâiat duios pe blănița. “Dihorii sunt cele mai folositoare animale!” a exclamat el. Așadar, dihorul a căpătat un loc de cinste în gospodărie dar și în casa gospodarului. A primit o pernă pufoasă pe care să doarmă chiar lângă patul omului. De atunci cei doi au rămas nedespărțiți. Și, e clar că toate capcanele pentru dihori au fost desființate. Drept să spun, nici nu mai era nevoie de ele. Nici un dihor nu s-a mai apropiat de găinile gospodăriei, căci noul membru a al familiei le păzea temeinic în fiecare noapte. Cum apărea vreun musafir nepoftit, acesta își arăta colții spunându-le: “Aici e loc doar pentru un singur dihor, iar acela sunt eu! Întoarceți-vă de unde ați venit!” Norocul găinilor că era un dihor educat, care se mulțumea cu ce primea în farfurie de la stăpânul său.
– Deci, ce învățăm de aici, copii?
– Niciodată să nu crezi că le-ai văzut pe toate. Oricând se poate întâmpla ceva ce nici cu gândul nu gândeai! Aaa, și să nu mergi pe lângă apă adâncă, dacă nu știi să înoți! spune Maria zâmbind.
– Excelent Maria, bine punctat! o aprobă bunicul.
– Eu am învățat că vreau un animal de companie! Mic și drăguț! se alintă Diana.
– Eu am mai învățat ceva! Un mare ajutor poate veni de unde te aștepți mai puțin. De aceea trebuie să respectăm toate ființele, fie pasări, animale sau oameni.
– Bravo Mihai! Așa este, ai mare dreptate! Așa s-a întâmplat și în legenda peștelui spadă.
– Pește spadă? Cum așa? Spune-ne povestea, te rugăm!
– Dragilor, uitați! Am ajuns la câmpurile de floarea-soarelui! Haideți să căutăm mai întâi pasărea curcubeu! Iar legenda peștelui spadă o lăsăm la dospit până data viitoare.
– Bine bunicule, dar abia așteptăm!
– Și eu! Sigur o să fie o poveste delicioasă!
Pe data viitoare, dragilor!