Îl mai țineți minte pe micuțul șoricel timid Scuic-Scuic? Cel care s-a împrietenit cu copilașii din casa în care trăia ascuns sub masa de la bucătărie? Ei bine, viața lui Scuic-Scuic era minunată. Nu mai trebuia să se mulțumească cu resturi de mâncare, de-acum avea și el loc cu toți ai casei la masă. Primea propria farfurie, din care servea mândru alături de copii bunătăți gătite de mama sau de bunica: paste cu brânză, mămăligă cu brânză și smântână, pilaf și chiar și pizza uneori. Și șoricelul nostru educat întotdeauna mulțumea bucătăresei cu un chiț-chiț la finalul mesei, și se ștergea apoi delicat la guriță cu un șervețel. Ba chiar lua și farfuria în dințișori și o ducea ușor la chiuvetă, așa cum o făceau toți ai casei la finalul mesei.
Iar joaca, joaca era mereu pe cinste. Și de câte ori copiii pierdeau câte o jucărie, Scuic-Scuic era primul care o găsea rătăcită prin vreun cotlon. Și tot Scuic-Scuic era campion la concursul de strâns jucării atunci când joaca se termina. Ai fi spus ca toată lumea era fericită. Aproape toată lumea.
Vecinii familiei nu erau deloc încântați de noul membru al familiei. Lor le plăcea foarte mult liniștea și nu le cădea de loc bine că de-acum joaca era și mai gălăgioasă. Și pe lângă chicote de copiii, se mai și chițăia. În repetate rânduri s-au plâns părinților:
„Nu se poate așa ceva, este de neacceptat! Se aud mereu râsete și chițăituri!”
„Cum suportați atâta gălăgie? Nici nu ne mai putem auzi gândurile!”
Degeaba părinții încercau să le explice că așa sunt toți copiii și că este semn bună-dispoziție și fericire, vecinii erau de neînduplecat. Ei voiau liniște și noul membru al familiei îi deranja teribil.
Nu se știe de ce, dar cei doi vecini erau închiși și ursuzi. Fericirea altora îi deranja în tristețea lor zilnică. Și nu a mai trebuit mult ca asta să îi împingă la o faptă foarte urâtă.
Într-o zi, când părinții erau la serviciu iar copiii la școală și grădiniță, cei doi vecini au intrat tiptil în casă și l-au răpit pe Scuic-Scuic. Știau unde ascunde mama cheia de rezervă și s-au folosit de acest șiretlic. Au făcut asta gândindu-se că așa vor avea în sfârșit parte de liniștea atât de dorită. L-au pus pe șoricel într-o cutie de pantofi și au fugit cu el acasă.
Când cei ai casei s-au întors acasă, se așteptau să îl găsească pe Scuic-Scuic cuminte în pernuțele lui pufoase, ronțăind la vreun măr sau nucă. Dar nu era așa. Șoricelul lipsea cu desăvârșire. Nu era nicăieri. Nici în șifonier, nici la bucătărie, nici în lada cu jucării. Copiii au început să plângă iar părinții s-au întristat și ei. Ce putea să se fi întâmplat? Scuic-Scuic era foarte educat și nu ar fi plecat fară să anunțe. Dar în același timp, casa fusese încuiată, nu ar fi putut să îl ia nimeni.
În timpul acesta, în casa de lângă ei, Scuic-Scuic se uita speriat în jur. Era o casă tristă, fără copii și jucării, fără dulciuri, fructe sau biscuiți. Totul era într-o ordine și curățenie impecabilă, iar aerul mirosea a soluții de curățenie. Unde era casa lui frumoasă, cu miros de bunătăți la cuptor și dezordine care te îmbie la joacă și aventură?
Vecinii nu voiau să îi facă vreun rău micuțului rozător. Ei credeau doar că așa le dau o lecție celor care nu le respecta dorința lor de liniște și disciplină. Aveau grijă de Scuic-Scuic și într-un fel chiar le plăcea felul lui educat de a se purta. Văzând ce cuminte este, îl invitau cu ei la masă sau când citeau ori se uitau la televizor. Oricum, cam la asta se rezuma activitatea lor zilnică.
Copiii erau foarte îngrijorați de lipsa prietenului lor. Au dat anunț în tot cartierul lipind pe toți stâlpii afișe cu dispariția lui Scuic-Scuic. Cei care l-ar fi văzut erau rugați să îl sune pe tata. Părinții au discutat cu toți vecinii întrebându-i de Scuic-Scuic. Dar se pare că nimeni nu știa nimic.
Deși trist, Scuic-Scuic respecta rutina și regulile noilor lui gazde. Nu știa unde se află și nu cunoștea drumul spre casă. Și totuși îi plăcea ceva în noua locuință: erau foarte multe cutii în care putea scotoci. Erau cutii cu scrisori, fotografii, haine, pantofi și jucării. Oare de ce aveau cei doi vecini jucării strânse în cutii? La ce le foloseau? Șoricelul nu putea știi, dar își pierdea vremea explorând. Într-una din ele a găsit o cutie cu un joc pe care îl văzuse și în casa prietenilor lui. Uneori mama și tata sau fata cea mare jucau șah, iar șoricelul îi urmarea mereu cu uimire cum mută pe tablă piesele și cum unul dintre jucători zicea la final: „Șah-Mat!” izbucnind în urale de fericire urmate de dansul fericirii.
Vecina l-a găsit uitându-se melancolic la tabla de șah. Amintiri i-au apărut și ei în minte, de când își învăța propriul copil să joace șah. Șoricelul a răsturnat piesele pe podea și și-a ales culoarea albă, aranjând cu boticul pe pătrățele pionii, nebunii, caii, turele, regele și regina. Vecina surprinsă și-a aranjat și ea piesele de culoare neagră și jocul a început. Încet-încet piesele dispăreau de pe tablă și jocul se apropia de sfârșit. Erau aproape la egalitate. Deodată Scuic-Scuic a făcut o nouă mutare urmat apoi de un „Chiț-Chiț” și apoi dansul fericirii. Câștigase.
Vecina a izbucnit în râs aproape tăvălindu-se pe podea. Era foarte amuzant. Fusese învinsă de un șoricel care acum dansa în semn de fericirie. Vecinul a dat buzna în cameră, uimit de râsetele puternice.
„Ce-ai pățit?” O întreabă el nedumerit?
„ Șoricelul m-a bătut la șah și acum dansează de fericire!” îi răspunde ea în lacrimi de râs.
Vecinul a început să râdă și el cu poftă.
„Ia să văd, pe mine mă bați?”
Și un nou joc de șah a început. Și apoi încă unul. Au continuat cu șeptică, table, macao, tabinet. Șoricelul le știa pe toate iar cei doi adulți redescopereau încă o dată magia jocului. Deodată a sunat telefonul. Vecina a răspuns râzând:
„Alo?”
„Mamă, tu ești?”
„Da, cine să fie?!”
„Păi râdeai, iar tu… tu nu râzi de obicei!”
„Ne jucăm cu un șoricel! M-a bătut la șah!”
„Ai un șoricel care te-a bătut la șah?”
„Un șoricel?” Se aud glasuri de copii în spate. „Vrem să îl vedem!”
„Veniți pe la noi dacă vreți, copii se pot juca și ei cu șoricelul!”
„Ești sigură, mamă? Copiii fac gălăgie și dezordine, știi că ție nu îți place!”
„Hai, veniți!”
Și uite așa nepoții vecinilor au venit și ei în vizită. Joaca s-a încins, toate jucăriile care au stat atâția ani în cutii au prins din nou viață.
„Mamă, îmi pare rău, o să fie mare dezordine!” îi spuse băiatul.
„”Nu-i nimic dragule, bucuria lor e mai importantă. În plus, mă simt atât de minunat revăzând jucăriile de când erai copil! Am uitat de multe de vremurile acestea.”
„Da, și eu mă bucur să le revăd și că le-ai păstrat” i-a răspuns băiatul.
Vecinii și-au dat seama uitându-se la proprii nepoți, cât de drăgălași, inocenți și jucăuși erau, că au greșit fiind niște bunici aspri și severi. Oare de ce până acum nu au văzut asta? Atât de mult uitară de copilărie? A lor, a copilului lor? Doar alături de copii poți redescoperi bucuria pură și simplă a vieții.
„O să fac niște plăcintă dacă tot ați venit pe aici!”, spuse vecina plină de energie.
„Plăcintă? Dar nu ai mai făcut de când eram eu mic!” i-a zis băiatul.
„Ei, uite că mi-am amintit acum ce mult îți plăcea, și ce mult îmi plăcea că îți plăcea!”, i-a răspuns mama zâmbind copilăros.
Și joaca a continuat cu un desert gustos, iar vecina a făcut chiar și limonadă cu miere. Toți s-au simțit foarte bine, iar la plecare copiii au ajutat-o pe bunica să pună la loc în cutii toate jucăriile.
„Bunico, putem să mai venim la tine? Ne place să ne jucăm cu jucăriile lui tati!”
„Sigur că da, puilor!”
„Și ne mai jucăm și cu șoricelul?”
„Sigur că da!”
Seara a venit și vecinii erau fericiți cum nu mai fuseseră de mult. Deși obosiți, erau mulțumiți de cum petrecuseră ziua. Și totuși, acolo undeva în sufletul lor, aveau o neliniște. Îl răpiseră pe Scuic-Scuic. Dacă băiatul sau nepoții lor ar fi aflat, ar fi fost dezamăgiți de ei.
A doua zi de dimineață, știau ce au de făcut. Triști peste măsură, l-au înapoiat pe șoricel. Au bătut la ușa vecinilor și când părinții au deschis cei doi și-au recunoscut fapta și și-au cerut scuze. Deși supărați pe cei doi familia era prea fericită că Scuic-Scuic s-a întors. Casa fusese tristă fără el.
Lui Scuic-Scuic i s-a făcut milă de cei doi vecini. S-a întors la ei, s-a cățărat pe piciorul lor și le-a dat câte un pupic de șoricel pe obraz.
În seara aceea Scuic-Scuis i-a scris în limba șoricească o scrisoare vărului lui Nuc-Nuc. A rugat apoi un porumbel voiajor să i-o transmită.
Când dimineața a venit, la geamul de la bucătărie al vecinilor bătea zdravăn un alt șoricel cu papion. Cei doi i-au deschis mirați și fericiți. Se pare că fapta lor fusese iertată, pentru că primiseră și ei în dar un șoricel cu papion. Nuc-Nuc nu știa șah, dar era expert la rummy și pictat în acuarela, iar nepoții vecinilor erau la fel de încântați de animăluțul bunicilor. Iar vecina începuse din nou să facă minunatele ei plăcinte cu banane care plac tuturor copiilor, și șoriceilor!
Totul e bine când se termină cu zâmbet, joc și miros de bunătăți!
Și-uite așa am povestit,
Ceva nemaiauzit!
Sper că ți-a plăcut, copile,
Și să povestim cu bine!