Povestea noastră este despre o casă. Nici prea mare, nici prea mică. Și ca orice casă, și aceasta avea o bucătărie. Și ca în orice bucătărie, oricine s-ar fi uitat cu atenție sub masă putea să vadă o altă casă. O casă de șoricei. Și cine se uita și mai bine, ar fi observat scris în limba șoricească:
„Aici locuiește Scuic-Scuic. Bine ați venit!”
Scuic-Scuic era un șoricel tare timid. Îi era rușine de oamenii casei. Se ferea să îi întâlnească. Oare ce ar zice tata față în fată cu un șoricel ca el? Dar mama? Dar copiii? Temător ca nu cumva să fie prea rozător pentru niște oameni, se ascundea de ei. Tocmai de aceea ieșea din căsuță doar seara târziu, atunci când oamenii dormeau.
Traseul șoricelului se repeta de fiecare dată. Se strecura ușurel din căsuță, sărea pe scaun și apoi de pe scaun pe masă. Iar pe masă găsea de fiecare dată un adevărat festin: mere, banane, nuci, biscuiți, chec și câte și mai câte. Tare bine e să locuiești într-o casa cu copii! Bunătățile nu lipsesc niciodată!
După ce își punea burta la cale, se întorcea ușurel la culcuș așa cum și venise: țop pe scaun, țop jos pe podea și apoi fuguța în găurica ascunzătorii.
Poate oaspetele clandestin ar fi continuat să rămână ascuns, dacă nu ar fi avut loc o întâmplare. Într-o seară mezina casei și-a uitat pe masa de la bucătărie brioșa ei specială cu scorțișoară. Nevinovat, Scuic-Scuic s-a înfruptat din ea, crezând oarecum că tot ce rămâne peste noapte pe masa de la bucătărie i se cuvine. Tare bine a mai dormit șoricelul în acea seară după o asemenea cină. Și totuși, de dimineață a început ancheta:
„Mami, ațeală mi-am lățat blioșa pe masă! Ține a păpat-o?”
„Nu știu iubita mea, eu nu am mâncat-o. Poate tati, hai să îl întrebăm.”
„Tati, ai păpat blioșa mia?”
„Nu am fost eu draga mea, mie nu îmi place scorțișoara!”
Și nici frățiorul sau surioara nu au mâncat-o. Atunci cine a fost?
„Cred că știu ce s-a întâmplat!”, zise mama. „Când eram și eu copil, am pățit același lucru cu sandvișul meu preferat. L-am uitat peste noapte afară și a dispărut. Bunica mi-a spus atunci că probabil șoricelul casei l-a mâncat.”
„Șoricelul casei?” au întrebat în cor copiii.
„Da, se pare că toate casele au un șoricel ascuns. Este norocul casei. El iese doar seara din ascunzătoare și ronțăie ce găsește. Probabil că a găsit brioșa cu scorțișoară și a mâncat-o”.
„Oau! Un țolițel! Țunt foalte felițită! Îl ielt pentu blioșă!”
„Da, și noi vrem să îl vedem!” au spus ceilalți copiii. „Vrem un nou prieten de joacă!”
„Păi dacă vreți să îl vedeți, trebuie să îl convingeți că este binevenit în gașca voastră. Șoriceii pot fi foarte timizi”, le-a zis mama.
„Și cum să facem asta?”
„Voi aveți răspunsul. Când vreți să vă faceți un nou prieten cum procedați?”
„Le dăm ciocolată!”, a răspuns imediat băiețelul.
„Nu e bine așa! Șoriceii nu au voie ciocolată, le poate strica dinții. Iar dinții le trebuie, ei nu au furculiță și cuțit ca noi. Hai mai bine să îi mai gătim niște brioșe cu scorțișoară, am văzut că îi plac”, propuse fetița mai mare a familiei.
Zis și făcut. Copilașii s-au pus pe treabă, întrecându-se în idei despre ce ingrediente să îi adauge în brioșe prietenului lor special.
„Miele! Alune! Banane!” a propus mezina.
„Ciocolată! Ciocolată! Ciocolată!” răspunse băiețelul.
„Fistic! Cocos! Roșcovă!” zise si fetița mai mare.
Compoziția de brioșe a fost gata doar după lungi negocieri. Fiecare ar fi vrut să pună cât mai multe bunătăți astfel încât șoricelul să fie convins că e binevenit în gașca de prieteni. Cu ajutorul mamei au turnat în forme și au băgat brioșele la cuptor. În 30 de minute brioșa-invitația la joacă și prietenie avea să fie gata.
„Am o idee! Ce-ar fi să îi scriem și o scrisoare? Poate și un desen?”
Și s-au pus pe treabă. Mai jos ce a ieșit:
„Dragă șoricel timid,
Noi suntem trei frați jucăuși. Ne plac foarte mult animalele. Am fost foarte încântați când mama ne-a spus că avem un șoricel în casă. În semn de prietenie ți-am pregătit niște brioșe speciale și te invităm la joacă. Mâine dimineața la 10 în sufragerie.
Poftă bună!”
Și tot pe scrisoare copiii au desenat o familie cu trei copii jucându-se cu un șoricel. Soarele lumina vesel pe fereastă iar ceasul de pe perete arăta ora 10:00. Ideea cu ceasul a avut-o băiețelul, i se părea amuzant să își imagineze cât mai precis momentul întâlnirii.
În acea seară Scuic-Scuic a ieșit din nou la rondul lui obișnuit. Țop de pe podea pe scaun, țop de pe scaun pe masă și apoi direct la brioșe. Erau delicioase. Nu mai mâncase niciodată ceva așa de gustos. Și după ce a păpat tot a găsit și scrisoarea. Literele oamenilor nu îi erau încă familiare, nu a putut citi ce au scris copiii. Însă desenul l-a ajutat. Mai ales ceasul. Bunicul lui trăise într-un ceas cu pendul și l-a învățat și pe Scuic-Scuic cum se citesc orele.
„Deci mâine dimineață copiii mă invită la joacă! Sunt foarte emoționat! Nu m-am mai jucat cu ei până acum. Dacă nu o să le placă de mine?”
Toată noaptea șoricelul s-a perpelit în patul lui. Somnul nu voia să vină. Toate gândurile lui despre ce avea să se întâmple a doua zi îl țineau ocupat.
Și totuși dimineața a venit. Șoricelul s-a spălat pe dinți, pe fată, s-a pieptănat și și-a pus cel mai frumos papion. Era gata. Timid, s-a îndreptat spre ușa căsuței lui, și apoi tiptil spre sufragerie., locul întâlnirii.
„Iu-hu! Bine ai venit!”. Copiii l-au întâmpinat în urale de fericire.
„Am pregătit multe jocuri, abia așteptam sa vii!”
Toate grijile șoricelului au dispărut imediat. Avea să se înțeleagă de minune cu copiii. Erau plini de veselie și zâmbetele lor îi dădeau încredere.
„Hai, începem cu Leapșa! Continuăm cu V-ați ascunselea și apoi jucăm „Nu te supăra frate!””, propuse fetița mai mare.
Ba nu, mai întâi „Cursa dinozaurilor”!” spuse băiețelul!
Nu știau cu care joc să înceapă mai devreme, atât de entuziasmați erau. Adevărul este că un șoricel poate fi de mare ajutor în toate jocurile copiilor, făcându-le mult mai amuzante. Cum necum joaca a început și distracția a fost pe măsură.
Și uite așa Scuic-Scuic nu a mai fost doar un oaspete, ci un membru al familiei. A primit chiar și un coșuleț cu perne roșii, pe care scria în limba omeneasca ”Dragul nostru Scuic-Scuic”. Iar șoricelul a înțeles că uneori timiditatea te poate împiedica să îți faci prieteni, și de ce nu, să fii cu adevărat fericit.
Și-uite așa am povestit,
Ceva nemaiauzit!
Sper că ți-a plăcut, copile,
Și să povestim cu bine!