Îl știți pe piticul Vasilache? Nici noi nu îl știam, până când am auzit această drăguță poveste, povestea unei călătorii fantastice.
Se spune că piticul Vasilache a găsit într-o zi o sămânță curcubeu. După ce s-a tot gândit cum a ajuns această sămânță lângă casa lui, și-a spus că locul oricărei semințe este în pământ și s-a hotărât să o planteze.
Curios să afle ce fel de plantă va ieși dintr-o asemenea sămânța, Vasilache verifica în fiecare dimineață locul în care o sădise în pământ, sperând că misterul micuței semințe colorate va fi explicat. Și totuși, nimic nu se întâmpla. Asta pentru că piticul nu observase că sămânța avea și… “instrucțiuni de plantare”. Noroc cu pisicuța lui, care se tot juca cu un ghemotoc de hârtie în culoarea curcubeului.
“Ce-ai acolo, Maronica mea?” și-a întrebat piticul pisicuța.
Maronica lăsă atunci ghemotocul de hârtie să se rostogolească până la Vasilache. Și atunci a fost clar: dacă vrea ca sămânța să crească, trebuie ca în fiecare seară când apare Luna să ude sămânța cu un pahar cu apă rece, în care amestecă 5 linguri de miere. Și asta trebuie repetat timp de 5 seri la rând.
“Ce lucru ciudat!”, și-a spus Vasilache, “de obicei semințele se udă doar cu apă. Nu am mai auzit așa ceva, miere?”.
Dar instrucțiunile sunt instrucțiuni. Iar el era foarte curios să afle care este povestea acelei semințe curcubeu.
În cea de-a cincea seară, cu inima plină de speranță, piticul varsă ultimul pahar de apă cu miere. Nu apucă bine să se scurgă ultimul strop, că dintr-o dată din pământ începu să iasă un vrej, la început mai mic și apoi mai viguros. Un vrej în culoarea curcubeului.
Nu se știe cum, dar Vasilache și-a dat seama că trebuie să se prindă de vrej și să pornească într-o călătorie cu destinația necunoscută.
“La revedere, Maronica!”, a apucat el să îi spună pisicuței, care rămase mirată cu ochișorii înspre vrejul care devenea din ce în ce mai mare, și se indrepta spre…. Lună!
Cât ai zice “curcubeu”, piticul nostru se apropie de planeta luminoasă. Era clar, aici trebuia să ajungă. Sămânța curcubeu era de fapt un bilet de călătorie spre Lună. Și nu dură mult până când puse piciorul pe rocile lunare. Abia aștepta să întâlnească locuitorii planetei. Dar se pare că trebuia să mai aștepte, pentru că deși se plimbă, se plimbă și iar se plimbă, planeta părea nelocuită.
“Of, nu se poate! Am venit până aici ca să fiu singur? Doar pietre?”
Și totuși, Luna era mai misterioasă decât credea el. Dintr-un crater nu departe de el, dintr-o dată apăru o ușă misterioasă, prin care apăru o mică vietate…. colorată și strălucitoare.
Lui Vasilache nu i-a fost teamă. Nici măcar când micuța vietate s-a apropiat de el. Atunci a putut să vadă mai bine că acest locuitor al Lunii avea capul mare și rotund, ca un balon, iar corpul subțire și lunguieț. Parcă era o acadea! Iar culorile corpului erau diafane ca ale curcubeului. Ai fi spus că e rosu, ba aproape oranj, sau galben, verde, albastru, indigo! Ba nu! Violet! E clar, era un mic curcubeu în formă de acadea. Iar ochii erau strălucitori ca de licurici.
Vasilache a încercat să vorbească primul. Voia să îi spună că e foarte fericit să fie pe Lună si că e bucuros să îl intâlnească. Dar mica vietate nu a înțeles ce i se spunea. Așa că a scos o telecomandă aurie, a apăsat pe butonul de pornire și a început să vorbească in limba pământeană;
“Eu mă numesc Pocky- Pocky și sunt încântat să te cunosc.’’
“Numele meu e Vasilache și am venit de pe Pământ cu acest vrej … O, nu, vrejul meu a dispărut! Cum mă voi întoarce acasă acum?”
“Stai liniștit. Îți vom face rost de o rachetă lunară. Până atunci, vino în vizuina noastră.”
Atunci Pocky-Pocky l-a condus pe Vasilache spre un crater. Acesta a scos altă telecomandă, de data asta argintie. A apăsat pe butonul de pornire, iar craterul s-a deschis. Acolo Vasilache a întâlnit alți locuitori ai Lunii, toți colorați în culorile curcubeului. La semnalul lui Pocky-Pocky, toți și-au scos telecomenzile aurii și au vorbit în limba pământeană.
“Bine ai venit, pământeanule, pe planeta Halakula!”
“Halakula?” intreabă Vasilache. “Dar asta este Luna!”
“Noi știm că voi îi spuneți Luna, însă aici se numește Halakula”.
“Oricum s-ar numi, mă bucur să fiu pe planeta voastră și să vă cunosc! Eu sunt Vasilache, și am ajuns aici pe un vrej magic care a crescut din pământ, dintr-o sâmânță magică, hrănită cu apă și miere.”
“Știm întreaga poveste”, spuse Pocky-Pocky. “De fapt, noi te-am adus aici. Ți-am trimis sămânța magică și am așteptat să dezlegi misterul. Am avut emoții când instrucțiunile s-au rătăcit. Însă pisicuța ta, micuța vietate blănoasă, ne-a ajutat și ți le-a adus. Așa ai putut să știi exact ce e de făcut ca să ajungi pe Halakula.”
“Dar nu înțeleg, de ce m-ați adus aici? E adevărat că întotdeauna mi-am dorit să ajung pe Lună, însă nu mă gândeam că cineva de aici m-ar putea ajuta să fac asta!”
“Tocmai pentru că ți-ai pus această dorință în fiecare seară înainte de culcare, această rugăminte a ajuns la noi transmisă de razele lunare. Iar noi aici, pe Halakula, ne ocupăm cu îndeplinirea dorințelor sincere și adevărate”.
“Este cu adevărat minunat. Atunci mă bucur să fiu aici!”
“Da, tocmai de aceea vei primi turul de onoare al Halakulei. Chiar dacă ai explorat suprafața lunară, vei vedea că adevarata magie se află în subteran. Vino cu noi!”, i-a spus micuța vietate colorată in curcubeu.
Plin de încântare, Vasilache i-a urmat pe micii locuitori lunari.
“Uite, aici se fabrică magia planetei Halakula”.
Și piticul a observat o mare incăpere sclipitoare, plină de zumzăit și miros de …. miere. Mii și mii de albine sclipitoare zumzăiau peste tot, imprăștiind lumina ca și cum aerul era împânzit de mici lumânări plutitoare. Iar undeva în mijlocul incăperii, un râu minunat curgea liniștit în matca lui. Doar că nu era apă cea care curgea, ci o miere minunată, plină de mii de particule sclipitoare.
“Aici totul e strălucitor, în culori de curcubeu și miros de miere!” exclamă Vasilache. “Da, exact așa este planeta noastră dragă! Și tocmai de aceea în fiecare seară când privești dinspre pământ observi lumina dulce de pe cer! Acesta este misterul!”
“Oau! Nu m-aș fi gândit la așa ceva! Este într-adevăr magic!”
“Da, dar fii atent! Nu este permis nimănui de pe pământ să guste din acest râu de miere! Deși este apetisant, nu este comestibil. Ține minte!”
“Da, sigur, o să am grijă.” a răspuns Vasilache. Și mergea în continuare alături de Pocky-Pocky, cu gura căscată la minunata priveliște pe care a descoperit-o în subteranul planetei Halakula.
“Uite, toate aceste albine zumzăitoare ne ajută pe noi să avem lumina atât de necesară vieții. Iar noi le îngrijim și le protejăm. Ele se hrănesc cu polen lunar, pe care noi îl aducem de la suprafața rocilor lunare, iar ele îl transformă apoi în miere. Acest râu de miere ne asigură nouă și albinelor lunare tot ce este necesar supraviețuirii. Mai mult, el ne dă puteri magice pentru a îndeplini dorințe. Orice dorință pe care un pământean o trimite pe razele lunare ajunge la noi”.
“Este cu adevărat uimitor”, a zis piticul.
“Și ce se intamplă dacă un pământean gustă totuși din miere?”
Nu apucă însă să rostească până la capăt întrebarea că se și văzu gustând din mierea magică. Era minunată la gust, însă o căldură îl cuprinse cu totul, făcându-l să cadă într-un vis cald și plăcut.
“Dragul meu Vasilache, trezește-te! Este ora 7! Trebuie să ne pregătim de școală! Hai piticuțul meu, ne așteaptă o nouă zi!”
Era mama. Mama? Da, mama. Ah, ce vis pe cinste! Se făcea că era un pitic, care călare pe o sămânță curcubeu a ajuns pe Lună, a întâlnit pe Pocky-Pocky și pe neamul lui, și…. Sau nu a fost un vis? Oare a fost adevărat?
Nu se știe, dar pe lângă guriță era încă o mică pată de miere sclipitoare… Iar Maronica, pisicuța lui dragă, se juca cu un ghemotoc în culori de …curcubeu!
Și-uite așa am povestit,
Ceva nemaiauzit!
Sper că ți-a plăcut copile
Și să povestim cu bine!